Orasul meu ALB

Posted: 16 Decembrie 2010 in Uncategorized

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Astazi a nins in Bucuresti. Cred ca exista doua momente din an in care orasul asta devine adorabil: cand ninge si cand infloresc copacii! Nimic nu se compara cu serile in care ninge cu fulgi mari sau cu diminetile in care deschid larg  ferestrele si vad ca a inflorit magnolia din fata blocului.  Iubesc orasul metamorfozat in verde sau alb, zilele in care ma plimb cu bicicleta pe stradute inflorite  sau in care toti merg incet cu masinile din cauza primei ninsori.

Astazi cand au cazut primii fulgi luam masa in oras cu niste prietene foarte bune, cand R mi-a aratat ca ninge. Si dintr-o data m-am simtit inundata de un sentiment de bine. Ce poate fi mai frumos decat sa iei masa in oras cu prietenii, sa oferi si sa primesti cadouri, sa bei vanilla frappe desi nu ai voie si-n plus sa mai si ninga?  M-am urcat la volan si  a fost pentru prima data in anul acesta cand mi s-a parut ca toate colindele de pe Magic Fm au sens…cand am avut timp sa admir toate beculetele de pe bulevard pentru ca traficul era blocat…cand m-am gandit ca de-abia astept sa ajung acasa ca sa beau un ceai fierbinte si sa mananc biscuitii cu ghimbir pe care i-am luat saptamana trecuta. Si toate astea pentru ca fulgii danseaza in lumina farurilor si orasul  se imbraca  in alb.

Sunt -5 grade, am facut o ora de la Victoriei pana la Muncii, am vazut oameni alunecand pe zapada, am ajuns din nou prea tarziu ca sa platesc intretinerea, cineva mi-a ocupat locul de parcare, E. trebuie sa plece la petrecerea de la firma… Desi in casa este cam frig, orhideea noastra a inflorit.  Ma asez la geam. E atmosfera perfecta pentru  a visa la iernile de roman tolstoian cu sanii trase de cai si Natase imbujorate. Dar daca stau sa ma gandesc mai bine, nimic nu se compara cu farmecul iernilor traite in orasul meu. Iernile  de cand eram mica si ma plimba tata cu sania, cand mama imi povestea de zapezi cat casa in Bucuresti, cand Mos Craciun avea barba din vata, cand ii scriam lui Catrinel, cand inca mai trimiteam felicitari de sarbatori prin posta, cand eram emotionata ca suna primii colindatori din an la usa, cand ma rugam sa ninga si a doua zi orasul era alb…

MOTIVE

Posted: 11 August 2010 in Uncategorized

In copilarie scriam mult. Umpleam caiete intregi si ma visam scriitoare. In clasa a2a ca sa ne tina in frau probabil, invatatoarea ne punea pe cei ramasi la semi-internat (o forma de afterschool pe-atunci) sa scriem compuneri. Cine termina era liber sa se joace in curtea din spate. Si pentru ca terminam mereu prima si nu-mi placea sa ma joc singura preferam sa le scriu compuneri si celorlalti. Mai tarziu, in generala, doamna diriginta profesoara de romana, ne incuraja sa scriem organizand in locul orelor de dirigentie concursuri de compuneri tematice. Evident, veneam cu cele mai lungi povesti si acaparam jumatate din ora citindu-le. M-am ales cu un raft de carti, castigate in cadrul acestor ore, in care eram mereu bagata la inaintare daca se ivea vreo inspectie.  Un raft de carti intr-o casa cu peretii burdusiti de carti nu inseamna mult, dar pentru mine era enorm! Imi imaginam povesti  din care mai ciudate, cu titluri neoreliste (cum ar fi  “Nebunul si fluturii”), citeam destul de mult pentru varsta mea si visam prin clasa a6a sa ajung la  fel ca Mihail Sebastian. In clasa a 8a am inceput sa scriu chiar si un roman: ”Hotii de trandafiri” . Si din toate stangaciile, criticile venite atunci cand mancam litere sau nu foloseam nu stiu ce clisee sau tipare conventinale cu care suntem indobitociti in scoala am descoperit ceva: ca sunt libera! Scrisul iti da o libertatea, asemenea alergatului calare pe un camp superb, imens care nu se termina niciodata. Cand scriam imi permiteam orice, nimeni si nimic nu avea dreptul sa ma critice, sa ma incorseteze , sa ma limiteze. Scrisul este magic: poti inventa cuvinte, situatii, personaje, poti fi sincer cu tine si cu ceilalti. In scris totul este mai simplu si totul este permis. Asa credeam si asa cred si acum. Desi piedici au existat!

Undeva prin clasa a8a, datorita minireputatiei create la scoala am fost trimisa la Olimpaiada de Romana. O dezamagire enorma…pentru mine. Pentru ceilalti dezamagirea am fost eu: am scris prea mult si prea complex si nu m-am incadrat in barem. Baremul, acest obstacol urias in creatie. “Degeaba esti creativ daca nu respecti baremul”, mi s-a spus atunci. Poate de aceea am refuzat sa mai  merg la Olimpiade, unde ulterior in anii ce-au urmat s-au calificat colegii mei reproducatori de comentarii literare regasite in aceeasi carte cu coperti portocalii pe care parca o vad si acum si care nu lipsea din nici un ghiozdan. Doar din al meu lipsea!  Si nu pentru ca as fi vrut ci pentru ca am fost invatata sa ocolesc “locurile comune”. O lectie pretioasa dar si greu de aplicat in societatea actuala.  Stiti ce se spune…aschia nu sare departe de trunchi…Nu neg, ar fi pacat! Am uitat sa va spun ca tata este scriitor. De fiecare data cand ii ceream ajutorul imi punea in fata cu morman de carti din care niciodata nu lipsea Istoria Literaturii a lui Calinescu. “Gasesti aici tot ce ai nevoie”. Si recunosc ca de multe ori detestam asta , gandindu-ma de ce trebuie sa fie atat de complicat cand pentru altii este atat de simplu: au doar o carticica cu coperti portocalii din care copiaza sau reformuleaza pasaje?! Asa ca intr-o zi l-am tradat pe Calinescu si am venit acasa cu cartea de comentarii …eram deja prin clasa a10a. Mi se parea magic! Dar magia nu a durat prea mult…de fapt nici macar o zi. Tata m-a descoperit copiind din ea si mi-a confiscat-o. “Vrei sa fi ca ceilalti, sa faci parte dintr-o turma de roboti care nu gandesc, ci doar caligrafiaza? Tu ai un dar: creativitatea! Dar pentru asta trebuie sa lucrezi, sa te lupti cu cliseele si cu formulele stas, trebuie sa lasi imaginatia sa creasca si sa castige lupta asta!” L-am urat. Am plans. Am suferit. Dar acum ii multumesc! Cred ca in liceu eram printre putinii care aduceau continut original in caietele cu teme la literatura. Am avut 10 pe linie la Romana tot liceul, desi n-am fost niciodata o tocilara…restul notelor vorbesc de la sine. Si cu toate astea la Bac, dintre toate notele, cea mai mica  a fost la Romana scris. Ce sa zic? Baremul si creativitatea probabil nu incap in aceeasi barca…asa ca am preferat sa arunc baremul si sa continuu sa navighez pe apele ideilor, printre litere, alaturi de creativitate.  Nu am dat la Facultatea de Litere si nici n-am ajuns profesoara de Limba Romana. N-am dat nici macar la Jurnalism, desi mi-as fi dorit, din cauza ca am detestat Gramatica, materie care in liceu, la Uman…surpriza (!) nici nu se studia! In plus, Gramatica este buna prietena cu Baremul…ba mai mult merg mana in mana si sincer…nu aveau loc in barca mea. Asa ca am ales Filosofia si am intrat la o Facultate foarte in voga pe atunci: la Comunicare.

Incet, incet, idealurile copilariei cu romane incepute si nuvele neorealiste, cu caiete pline de corecturi s-au estompat. Romanele incepute au ramas neterminate, nuvelele si caietele au ramas undeva in biblioteca din camera mea, alaturi de cartile castigate candva la dirigentie. Caiete nedeschise si povesti necitite de ani buni… In locul lor au patruns in mintea si in viata mea tentatii contemporane. Am inlocuit scrisul cu imaginile…este la moda! Sa recunoastem! Generatiile noastre se exprima mult mai bine prin imagini decat prin scris. Asa au inflorit arta fotografica, cinematografia si televiziunea. Asistam la un boom al artelor vizuale, care s-au instalat deja comod in locul literaturii si au detronat-o. Intr-un fel este normal: traim in epoca vitezei. Cine mai are rabdare si timp sa citeasca? Majoritatea prefera sa vada un film, in loc sa citeasca romanul. Cred ca suntem putini cei care citim cartea si vedem si ecranizarea. Pe vremea cand in Bucuresti nu circulau asa multe masini, cladirile erau mai frumoase si oamenii mai politicosi, tinerii scriau si faceau din asta un ideal. Se adunau in jurul acestui ideal si creau prietenii, grupuri si mai tarziu scriau istorie. Asa i-a cunoscut tata pa Nichita Stanescu, pe Tudor Arghezi, pe Marin Preda etc. Cui ii mai pasa acum de astfel de idealuri? Majoritatea a devenit minoritate. Cinematografele sunt pline, iar librariile s-au transformat in hypermarketuri de pseudocultura, unde in topul vanzarilor, cap de afis stau fituici semnate de figuri mondene sau carticele despre cum sa slabim si sa ne imbracam cu stil. Wow! Acesta este trendul ascendent in societatea actuala si totodata un alt subiect de discutie.

In facultate m-am indragostit. De televiziune. Dar a fost o dragoste idealista, pentru ca aveam sa aflu ca televiziunea nu este ceea ce credeam eu ca este. Ca atunci cand te indragosteti de un baiat frumos pe care-l crezi perfect. El iti da sansa sa-l cunosti indeaproape si chiar sa ai o relatie cu el timp de cativa ani. Timp in care ai ocazia sa-i vezi toate defectele si slabiciunile si meschinariile, care-l transforma din baiatul perfect intr-un monstru. Televiziunea este o masina de tocat oameni si idei. Iar daca nu ai abilitatea de a te plasa la manivela acestei masinarii perfide si nu in tocator, poti trai dezamagiri crunte. Dar chiar si la manivela trebuie sa te impaci cu gandul ca notiunea de „ideal” nu exista decat in carti…in cele pentru copii, iar televiziunea nu este tocmai un loc pentru copii. Televiziunea este un loc pentru oameni mari. Cel putin asa cred ei. In realitate, oricat de mare ai fi, meschinaria si orgoliul nesfarsit si pofta de a te hrani cu mizerii te transforma in ceva mic si insesizabil…pentru mine! Si ca mine, mai sunt si altii.

M-am ferit de alternativa perfecta pentru televiziune: presa scrisa. Nu am vrut sa-l copiez pe tata…ce sa-i faci? Toti suntem in felul nostru mai mult sau mai putin orgoliosi. In plus si presa ca si televiziunea in Romania este cuprinsa de aceeasi cangrena.  Asa se face ca in ultimii ani nu am mai scris, asa cum o faceam o data. Din indoieli, din neincredere, din lipsa de timp, de chef…scuze si prostii! Singurele lucruri  pe care le-am scris si care s-au bucurat de aprecieri au fost dedicatii pe carti, texte pentru felicitari si scrisori de recomandare pentru mine si prieteni. Patetic! Pana cand, intr-o zi  E. m-a intrebat: „ De ce nu scrii? De ce nu iei in serios treaba asta?”. Mi-am adus aminte de copilarie si de ce-mi spunea tata:” Nu poti scrie cu adevarat decat daca simti ca te arde sufletul sa scrii, ca nu poti dormi noaptea daca nu scrii, daca simti nevoia organica sa umpli pagini albe”.  Si asa mi-am dat seama ca treaba asta exista undeva in sufletul meu. Este ca o samanta sadita candva si care creste. Ca vreau sa scriu dar sunt prea multe intrebari care nu ma lasa sa o fac: „Si cine va citi ce scriu?” „Si daca nu sunt suficient de buna?” „ Si despre ce sa scriu?”. Mi-am adus aminte de autorii mei preferati, in special de Hemingway care scria dimineata:  zilnic, metodic, disciplinat, o facea ca pe un exercitiu. Nu stiu cine va avea rabdare sa citeasca ce scriu si nici  daca o fac bine. M-am intors la caietele mele din copilarie, le-am sters de praf si le-am recitit. Mi-am infrant ideea ca blogul ar fi „un loc comun” si am creat „povestiri urbane”, pentru ca tot de la cei mai buni am aflat ca cel mai sanatos si simplu este sa scrii despre ceea ce te inconjoara si nu despre lucruri inexistente. Am stat zile intregi de cand am creat bolgul sa ma gandesc despre ce sa scriu in prima postare.  Si raspunsul a venit in sfarsit: despre mine. Am 2o si ceva de ani si multe idei. Bine ati venit pe blogul meu cu povesti urbane. Una dintre ele sunt EU. Traiesc intr-un oras mare si m-am hotarat sa scriu. Pentru mine, pentru tine cel care m-ai urmarit pana aici. PUNCT… si VIRGULA

-va urma-